Primavară spectaculoasă, spre vară chiar. Stau prin generozitatea unei prietene într-o garsonieră banală din București și aștept să treacă timpul. Să se facă mai repede mâine!!! Mă culc odată cu găinile pentru că îndată ce se luminează o iau la pas. Trebuie să ajung undeva pe bulevardul Dacia.

Înarmată cu un dosărel, iau autobuzul, apoi metroul, schimb la Unirii și cobor la Romană. De acolo mă îndrept grăbită spre Ambasadă. Eu și câțiva proletari îngândurați pe stradă. Văd în zare o mare de lume așteptând, în liniște, dar dezordonat, ceva. Am aflat curând că toți așteaptă același lucru ca și mine. O viză! Un autocolant frumos colorat și cu hologramă. Mare lucru! Aflu și că există o listă de înscriere pe care dau cu subsemnatul. Șușoteli prin mulțime, cum că-ți trebuie nu știu ce acte, altfel, ciu-ciu viza. Eu aveam 3 hârtii mari și late, dar am fost liniștită cu o seară înainte cum că am tot ce-mi trebuie și că un exemplar al dosarului meu este deja depus la Ambasadă. Așa să fie! Se apropie de 9. Iese un ciudat din curtea Ambasadei care vorbind stricat românește ne spune să ne așezăm frumos la rând. Ei, deși aș fi crezut că românii au o tradiție în a face cozi, de data asta s-au nimerit numai netoți la rând. Ciudatul a găsit de cuviință să atingă pe fiecare ce nu era perfect aliniat, ușurel, cu un băț. În sfârșit, se deschide poarta, lumea rupe rândurile și se îndreaptă de-a valma spre spatele curții, după casa mare, spre o casă mică, unde era biroul pentru public. Ceartă, scandal, se linistește lumea și începe să intre câte unul, câte unul. Dintr-o dată, din pământ apare un domn mai mult grăsuț, decât slab, mai mult bătrân, decât tânăr și mai mult negru, decât alb. Și creț pe deasupra. Însoțit de o tânără blondă silfidă, ocolește coada formată și intră. Bâzâială în curte… Cine-i ăsta?! Nu știe să stea la rând?! Urâtul naibii!!! Cum mi-a provocat el stress aiurea, când cucoana din spatele meu începuse să se buricească și să dea din mâini ca apucata din pricina lui?! Intru. Dau dosarul unei tinere elegantă foc care-mi zâmbește. Mi-am făcut cruce cu limba-n gură când mi-a spus suav să las pașaportul și să mă întorc la 16.00 după viză.

Peste câteva zile intru în aeroport. Cel mai frumos aeroport din lume. Miroase a șampon. Oare ăștia chiar spală podelele cu șampon? Dintotdeauna am visat să zbor. Bine, eu visam că zbor singură, dar a fost bine și-așa, cu puțin ajutor, deși nici acum nu sunt convinsă că am nevoie de ajutor. Waterloo. Vacanța mare. Pentru mine cred că ăsta a fost țelul vieții mele de elev. Gândul că va fi să vie și vacanța asta la un moment dat. Leneveală urmată de o după-amiază topită de soare. Aflu că astă seară mergem în vizită la niște prieteni de-ai familiei ce mă găzduia. Încep să mă dichisesc, să mă machiez, mă îmbrac momos și gata, eu sunt pregătită de vizită. Ajungem acasă la familia respectivă, intru ßi sunt prezentată doamnei, mamei cum ar veni. Ea era singură acasă, ceilalți, tatăl și două fiice, urmând să se întoarcă curând de pe te miri unde. După ce am fost pipăită de madam care se uita la mine ca la o minune și a trebuit să mă justific cu privire la faptul că știu să joc șah, m-am ridicat atrasă de o fotografie de familie ce părea foarte frumoasă. Mă apropii și… să leșin! Urâtul ăla de la Ambasadă, ăla mic, negru și care respira greu… Cine credeți că era?! Era ta-su, mă! Un magrebian de familie bună, arhitect renumit care avea ceva contacte și pe la București, Budapesta, sau cam așa ceva… După un an am aflat că tatal nu mai face parte din acea familie și că s-a recăsătorit cu o tânără blondă silfidă româncă interpreta la vioară. Nah, belea! În primăvara următoare are loc accidentul aviatic de la Balotești în care eleganta și suava doamnă care a reușit să-mi zâmbească la Ambasadă, moare. Ciudatul cu bățul era tot român, șofer al Corpului Diplomatic.