Demult, demult, pe vremea când nu existau fan-cluburi, când nici nu putea fi vorba de internet și când PC era doar un vis, o fetiță iubea în secret un bărbat. Secretul era doar față de acest bărbat. O zi din vacanța de vară, cald, cald, foarte cald. “Ia la zmeuraaaa, zmeurica bunăăă…!” sfâșie amorțeala dintre blocuri. Fetița îndrăgostită tresare și dă drumul la televizor, așa, într-o doară. Era MIRA și se difuza în scopul reglării televizoarelor, muzică. Muzică străină chiar. “Paroles, paroles” se aude încetișor și fetița scoate un suspin. Ușor, parcă să nu dărâme ceva nevăzut prin casă, fetița scoate o coală de hârtie, își ia stiloul și începe să scrie. Prima ei scrisoare de amor. S-a hotărât să-și divulge secretul. Cui?! Chiar LUI, mult iubitului ei frumos. Scrie, scrie, se răzgândește, scrie iar…, pune scrisorica într-un plic și o pornește spre Poștă. Deh, pentru scrisori externe trebuie timbru special. Destinatar: Alain Delon, France. Asta e tot ceea ce știa fetița și așa a scris. O ajunge, bine, nu, tot bine. Fetița voia doar să-și încerce norocul și dacă-i vorba de noroc, asta ar trebui să fie suficient. Întorcându-se spre casă, îndoiala ia loc speranței din suflețelul fetei. Doar n-o fi ăsta singurul Alain Delon din Franța! Și chiar dac-ar fi, nu are și el o adresă, un cod poștal?! Ei, asta e de-acum! Scrisoarea și-a început drumul și în cel mai rău caz, se va întoarce de unde a plecat cu “adresă incompletă”. Zilnic, săptămâni în șir, fetița verifica cutia poștală cu înfrigurare, apoi din ce în ce mai rar. După un timp a renunțat. Ar fi fost chiar culmea! Într-o zi găsește pe masuța de telefon un plic ce-i era adresat. Avea cel mai frumos timbru postal pe care-l văzuse ea în viața ei. Expeditorul era Alain Delon, France.