Cu nostalgia copilărie mele, a jocurilor de "fața blocului", mă întreb din ce în ce mai des spre ce se îndreaptă copilăria fiului meu. Din păcate, timpul curge și adevărul nu-l voi afla probabil niciodată. Mă gândesc dacă "Flori, fete, filme…" era mai interesant și mai educativ decât BurnBuddy. Încep să cred că nu. Singurul inconvenient ar fi faptul că nu petrece prea mult timp în aer liber, că joaca pe-afară îl plictisește repede, ori dictonul “minte sănătoasă, în corp sanatos” începe să zăngănească din ce în ce mai des în mintea mea.

Trăim vremuri diferite și e aproape imposibil de cuantificat dacă e mai bine sau mai rău.
Probabil, acum 1000 de ani, când erau cavaleri, nu se jucau nici atunci "Flori, fete, filme sau baieți" in fața castelului. Aveau trupuri puternice, să poată ține o armură pe ei, știau să călărească, să mânuiască sabia, arcul și sulița. Femeile spălau cu mâna la râu. Este o evoluție, iar omul va fi într-o continuă schimbare cu care încearcă să se adapteze. Acum dacă pui armura pe 90% dintre barbați, li s-ar frânge oasele. Au sprâncenele pensate și își fac unghiile la manichiuristă. Femeile? Ar mai fi vreuna în stare să ia lenjeria de pat și să o spele pe piatră la râu?! Nu pledez pentru “bine” sau “rau” – este o evoluție din care nu ne putem opri. Este o constatare. Un copil care va sta afară și se va juca doar șotronul, de exemplu, în era informațională, nu va mai fi capabil să se adapteze la 30-40 de ani, când toți prietenii lui vor fi "cyborgi". Știrile de iarnă abundă în accidente la schi și nu numai, în care copii și adolescenți se pulverizează căzând. Sute, mii, miliarde și catraliarde de picioare sau mâini rupte. Nu vă întrebați de ce? Poate chiar statul în fund la computador are o parte din vină. Laptele nu mai e lapte, mărul nu mai e măr, aerul nu mai e aer, soarele nu mai e soare.

Nu știu dacă e bine, probabil e rău – dar este o realitate. Toată lumea se gândește “o să vină și vremea când să învețe cu calculatorul” – dar în ziua de azi, 5 ani pierduți sunt greu de recuperat. Probabil lecțiile vor fi calculator, temele calculator, ziarele și cărțile calculator – totul. Noi, societatea, părinții, lumea în general – le-am furat “fața blocului”. Păi ce, poate să decidă un copil de 8 ani cum să fie lumea? Are el bani să-și cumpere calculator? Ei sunt formați de “noi”. Noi avansăm, noi nu stăm să ne odihnim, noi nu ne oprim din alergare, noi le cumpărăm calculator, noi postăm pe Facebook și Instagram.
Ei!? Doar ne imită.

Pe vremuri, fiecare avea libertatea lui, libertate care acum mi se pare îngrădită de modul în care s-au schimbat lucrurile. Eram copchil, aveam de făcut lecții după care, TREABA MEA, dar să nu vin cu capul spart să plâng la maică-mea. Oho, am venit, de câteva ori chiar, dar n-a mai leșinat nimeni de spaimă că mă fură țiganii. Libertatea copilului o îngrădește părintele, nu societatea. Panica ta, modul în care înțelegi tu “societatea” din ce vezi la televizor e problema, nu societatea. Am ajuns niște părinți speriați de bombe.

Mediul de normalitate în care mi-am trăit copilaria se datorează în primul rând părinților mei, care au fost protectori, și care, fără să vrea, ferindu-mă de orice mediu nociv, nu m-au pregătit pentru ce avea să mă aștepte. Acum, nu sunt ei vinovați pentru eșecurile mele, pe cât sunt de îndatorată eu lor pentru reușitele mele. Din păcate, eu nu mă pot adapta la o astfel de societate, cea în care trăiesc până la urmă. Nu vreau, refuz cu obstinație. Eu vreau să perpetuez normalitatea mea, chiar de-ar fi să mă pun de-a curmezișul. Aveți ceva împotrivă?!