Pe 6 august, de fiecare dată, la Adjud este bâlci.
Pe vremuri era bâlci adevarăt, cu kitsch-uri autentice, nu ca acum. Copiii așteptau tot anul acest mega-eveniment sau poate doar eu. Habar n-am! Cert este că atunci când micii comercianți își înșirau tarabele de-a lungul, de-o parte și de alta a străzii ce ducea spre oborul de animale, eu eram prin preajmă semnând condica zilnic, de câteva ori pe zi chiar. Părinții mei sunt niște făpturi minunate. Întotdeauna mi-au dat câțiva bănuți de buzunar fără să mă întrebe vreodată ce fac cu ei. Eu când ceream bănuți de bâlci, îmi dădeau și gata. Cred că aia era cea mai costisitoare perioadă din an pentru ei în ceea ce privește “necesitățile” mele personale. Ei, și uite așa, zilnic mă dădeam în tiribombe, în bărcuțe, în lanțuri, îmi cumpăram vată de zahar pe băț, suc și Dumnezeu mai știe ce. Am tras și la tir de vreo câteva ori si am venit acasa cu un cârlig de rufe și cu o sticlă de Nucet (ceva bautură spirtoasă pe bază de nuci). Recunosc că am întâmpinat ceva dificultăți în a ajunge cu acea sticlă acasă, dar am avut grijă de ea, n-am vândut-o așa cum mi-au cerut vreo câțiva maimuțoi din bâlci. Era foarte prețioasă pentru mine, pentru familia mea, pentru întregul meu neam de la Decebal încoace. Motiv pentru care nici nu a fost desfăcută vreodată. La un moment dat, mi-am dat seama că mama începe să aibă ceva suspiciuni în ceea ce mă privește. Îmi părea că se cam uită la degetele mele și nu prea înțelegeam de ce. Și-a luat inima în dinți și m-a întrebat de unde am eu atâtea inele. Stranie întrebare! Întotdeauna mi-a scos ochii că sunt prea băiețoasă, că nu mai pun și eu pe mine o fustă și dintr-o dată, îmi reproșa că port inele. Cu pietricele colorate, o minunăție de inele. Fiecare în parte era o adevarată operă de artă. Între 3 și 10 lei inelul. La un scurt calcul aritmetic, ieșeam pe minus. Adică nu aveam de unde obține atâția bani încât să-mi cumpăr eu inelele alea, cu pietre “prețioase”. M-a întrebat de unde am inelele. “De la bâlci.” Și de unde am avut bani. “De la tine, nu mai știi…?!”.

Părinții mei au vocație de părinți. Părinții mei nu m-au bătut, nu m-au amenințat, nici nu cred ca m-au mințit (prea des), dar de multe metehne am scăpat așa, printr-o simplă pocnitură din degete, datorită lor. Fiind sub tirul de întrebări al mamei, mi-am dat seama că eu furam acele inele de pe tarabe. Gândindu-mă mai bine, observ că dețineam deja o tehnică ce n-a dat greș niciodată. Știți cum m-am lecuit de furat?! “Dacă te-or prinde țiganii că îi furi, te vor bate ca pe hoții de cai!!!” Deși nici acum nu știu cum se bat hoții de cai, nu am mai furat în viața mea ceva.