În dicționar, la explicația termenului “bunic”, e, parcă, atașată poza lui moș Anastasache. Cumințel și blând, sta toată ziulica pe un scăunel și mesteca la tutun privindu-ne îngăduitor. Din când în când își mai apostrofa muierea: “măi, fomeie, strânge-ți colții!” Tăcea Bab’Ana un timp, dar nervișorul nu-i da pace și-o lua de la capăt. Nu mai știu exact cu cine se certa, dar toată ziua-i clănțănea proteza.

Revăd un episod în care bătrânul își anunță consoarta că-i e sete. Bătrâna îndată îi aduce o cană cu apă, straniu refuzată cu precizarea că bătrânului îi e sete și că nu a spus că vrea să se spele. Ei bine, deși nu era înrăit, lui moș Anastasache îicam plăcea vinuțul. Odată, pe la 92 de ani, întărâtat pesemne de vreo cănuță-n plus de vin, pleacă moșulică la păscut cu vaca. Cumva vacuța i se-mpotrivește și-l împunge-n coaste. Mergând cu el la radiografie, medicul indică stupefiat ceva pe film ce părea a fi un pumn de schije. Desigur, mosul luptase în ambele războaie mondiale, dar ce “ducea” cu el, era din munții Tatra. Al naibii moș cu carnea lui!

Babei îi datorez o bună parte din folclorul scrijelit cu forța undeva între două circumvolunțiuni ale creierașului meu. Mă învăța, smintita, cum s-o bocesc când va muri:

“Mamă-Mare, Mamă-Mare,

Unde-i oala cu sarmale?!”