N-am fost un copil cuminte *, iar asta era de așteptat înca de pe vremea când nici dințișori  n-aveam.

Întrucât între nașterea fratelui meu și a mea să tot fie vreun deceniu, noi n-am prea avut nimic de împărțitit. Ca să fiu mai precisă, EL nu a împărțit nimic cu mine.

Avea și el o mașinuță, pe care o ținea în frigider. Avea un pachet de cărți de joc, pe care îl ținea pe pendulă. Avea o păpușă chiar, Cristina, pe care o ținea după butoiul cu murături. Avea pachete de gumiță străină și colorată, pe care le ținea pe lustră. Să nu vă imaginați că de toate astea am aflat prea târziu. Ooo, nu! Chiar prea devreme!

Că mi-am adus aminte de gumița ce mi-a marcat copilăria…

Prin clasa întâi, aveam în gura dinte, pauză, lipsă, gaură, dar în curând aveam să mă umplu de dinți noi, o mândrețe. Curândul a venit și mi-a adus dezastrul. Una pereche de incisivi însoțită de proapăta poreclă “lopătarul”. “Lopătarul” o dată, “lopătarul” de două ori, “lopătarul” de trei ori, dar până când o viață amară?! M-am pornit pe plâns și pe amenințări. Având efect, se pare, fratele meu, poreclitorul-șef, s-a pus pe consolat:

-          Ooo, dar nu mai plânge, păpușica mea! Tu nu ai dinții mari, ci capu-ți e prea mic!

* cuminte – niciodată, cu minte – uneori.