Zilele astea am stat. Doar am stat. O activitate de care uitasem, dar care regenerează, lasă loc de gândire și te mai încetinește când toate o iau razna și uiți să mai privești în jur.
Nici vremea nu a ajutat. Pe mine cel puțin m-a îndemnat mai mult la hibernare decât la plimbări. Și stând așa, mi-am adus aminte că, în copilărie, aveam o dilemă care nu-mi dădea pace. De Sărbători primeam mereu bomboane cubaneze, galbene și portocalii. Din când in când, dacă eram norocoasă, primeam și din cele verzi de care nu mulți știau și de care și mai puțini își aduc acum aminte. În fiecare an, fără greș, epuizam stocul de bomboane cubaneze doar în câteva zile, deoarece eram prea preocupată să rezolv dilema ce nu-mi dădea pace.
Pentru nimic în lume nu puteam să îmi dau seama ce sunt banezele din interiorul bomboanelor, că doar se numeau bomboane “cu baneze”. Îmi închipuiam că trebuie să fie un fruct foarte versatil și magic de-a dreptul dacă din ele ieșeau și bomboane galbene și portocalii șiverzi. Legătura dintre portocaliu și galben era evidentă, banezele mai puțin coapte erau galbene și de aceea bomboanele galbene erau mai acre, banezele ajunse la maturitate deveneau portocalii și de acolo și bomboanele portocalii cu un gust mai dulce. Dar de unde verde? Că în mintea mea de copil verdele nu avea nici o legătură cu celelalte bomboane, nu verdele era culoarea pe care o are un fruct crud în mintea mea de copil de atunci.
De abia acum, în timp ce scriu, îmi dau seama, nu de absurditatea existentței banezelor, atât de absconse, ci de absurditatea logicii cromatice de care dădeam dovadă încă de la o vârstă fragedă. De ce, în mintea mea de copil, frunctul banezului (fiindcă trebuia musai să fie un copac care dădea banezele din interiorul bomboanelor) nu era verde când era crud, ci galben?
Poate avea și de a face cu faptul că bomboanele cubaneze verzi aveau un vag iz de mentă și puțina logică, care se zbătea să iasă la suprafață printre picături, îmi spunea că nimic din ceea este crud nu poate avea gust de mentă. Ce e crud este acru și cum bomboanele galbene erau cele mai acrișoare, rezultă că banezele în stadiul lor incipient sunt galbene.
Dilema a rămas mult timp; spărgeam în dinți bomboană după bomboană în speranța că voi gasi la mijloc o baneză și îmi voi face măcar o idee despre consistența acestui fruct care-mi eluda atenția de fiecare dată. De liniștit, nu m-am liniștit mult timp investigând existența banezelor, de explicat, nu mi-a explicat nimeni ce este cu “cu…banezele, cu…banezii” și restul familiei, asta și deoarece nu voiam să mărturisesc cuiva neliniștile mele la adresa banezelor de teamă că voi fi luată drept o incultă. Cum, nu știi ce sunt banezele?
Frica de a mă face de râs m-a ținut departe de elucidarea banezelor multă vreme; atât de multă vreme încât bomboanele cubaneze au dispărut, între timp au apărut altele mai sofisticate cu lapte de cocos sau vișine în interior, bomboane care nu mi-au mai hrănit curiozitatea, ci doar apetitul.
Duc dorul unor alimente care să îmi pună problemele existențiale pe care mi le-au pus banezele în copilărie:
- Ce formă au banezele? Și cât de mari sunt? Cum încap în interiorul bomboanelor?
- Unde cresc banezele? (Nu am făcut mult timp legătura cu Cuba, așa că nu m-am întrebat niciodată dacă banezii, adică copacii, sunt indigeni insulei)
- De ce mama nu face niciodată gem de baneze?
- De ce avem doar bomboane cu baneze și nu avem și tort cu baneze sau suc de baneze?
- Totuși, în Cico or fi baneze? Prea are gust de bomboane în stare lichidă.
Înțelegeții acum de unde îmi vin insomniile. Încă de mică aveam probleme mari care mă țineau trează până la ore mici. Și vă dați seama ce copil cuminte am fost. Doar treaba cu banezele m-a ținut ocupată câțiva ani buni.
Apoi, bineînțeles, a fost întrebarea cu: “Unde este „strasse” asta pe care tot zice mama că merge, când pleacă de acasă?”. Asta mi-a mai dat de lucru încă pe atât.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu