Zilele trecute, când cineva m-a întrebat cum e vremea afară, în timp ce mă pretăteam să-i răspun, mi-au venit în minte versurile învățate pe când eram copil :
Afară-i frig și înnorat
Și-n sobă arde mama,
De lustră tata-i spânzurat,
Iar eu mă tai cu lama...
După ce mi-am amintit această poezioară de care făceam atâta haz, am realizat că, de fapt, ironia asta macabră reprezenta pe vremea aceea o modalitate de autoaparare, scornită de subconștientul nostru colectiv, ca remediu al nemilosului potop de imagini funebre cu care ne-a fost asediată inocența copilariei.
Nu știu cum mai sunt manualele de literatură română la ora actuală, dar pe vremea când eram eu la școală, erau lacrimi și durere. Din clasele primare până la sfârșitul liceului, textele studiate ne-au întristat perpetuu copilaria și ne-au educat pentru a trăi din plin o viață tragică.
În clasa a V-a, la prima oră în care am început să studiem “Puiul” de Al. Brătescu Voinești, în timp ce profesorul ne citea emoționat povestea, după ce am realizat că soarta puiului e pecetluită, toți copiii din clasă am izbucnit în hohote de plâns amar. Am plâns mult timp, ca pentru a șterge durerea amărâtului pui de prepeliță pârăsit de mama lui, așa cum ne gândeam că ni se putea întâmpla și nouă, fără să bănuim, bieții de noi, că ăsta e doar începutul unui lung șir de traume și catastrofe pe care vom fi obligați să le asimilăm, în decursul educației noastre.
După acest prim șoc, am mai învățat și că Toma Alimoș a fost înjunghiat până i s-au împrăștiat mațele; că ciobănașul mioritic a fost ucis mișelește de alți ciobani, soarta lui împărtășind-o ceva mai tarziu și Nechifor Lipan, care este totuși răzbunat sângeros cu un topor infipt în scăfârlia răufăcătorului; că nemții au aruncat în aer pe pod copilașul cu ochii albaștri ca cerul, împreună cu gașca lui Lila; că vulturii au sfârtecat de viu pruncul Agripinei uitat într-o claie de fân; că sărmana Fefeleaga suferă alături de calul Bator, singurul prieten și ajutor, pe care îl vinde până la urmă ca să-și înmormânteze copila; că mama singură într-o căsuță izolată îl așteaptă pe fiul George, dar el nu o să mai vină niciodată …
3 comentarii:
Sa nu uitam "De esti tu acela/ Nu-ti sunt mama eu" si "Floare-albastra, floare-albastra/ Totul este trist pe lume"... (sau "Totusi" ca nu s-au pus de acord).
Ana lui Manole...
Sau "Mananc si plang, mananc".
Trimiteți un comentariu