O tempora, o mores!

Publicat de Unknown

Mi-e dor de strigătele de luptă sau de capitulare: “piua, bă, tu nu vezi ca sunt în piua?!”...

Mi-e dor de scrijelitul pe pereții scării blocului de nume de formații preferate, o, dulce vandalism al copilăriei...

M-e dor de expedițiile spațiale pe care le făceam în șantierul din spatele blocului nostru. Pe vremuri, și-am prins și eu, în spate era lan de ovăz, pe care nu cred că-l recolta nimeni. Probabil creștea spontan din semințele plantelor de cândva. Mai pe vremuri, era lan de porumb cât vedeai cu ochii. Dar eu îmi amintesc foarte bine când a început construcția blocului din spate. O bună bucată de vreme, cât era ziulica de lungă, mișunam pe-acolo, iar locul predilect era o macara. Veneam acasă unsă toată de vasilină până când ai mei au aflat ce făceam eu. Scandal, amenințări, promisiuni… Așa s-a încheiat scurta mea aventură pe Stația Spatială MIR, dar nu înainte de a mai sări o dată de la etajul unu al construcției pe un morman de mozaic.

Jucam fotbal cu băiețiiii, dar mă puneau mai tot timpul în poartă pentru că dădeam " la gioale".

Parola, poate cel mai complex și frustrant joc. Ce alergături mai băgam până târziu în noapte! Îți trebuie ceva condiție fizică pentru asta!

"Două buze la pătrat se numește sărutat"... Oracolul copilăriei noastre.

"Antante

dizemanepe

dizemane compane

antante". Aveți idee cum se traduce?! Nici nu contează, de fapt...

Copil bezmetic, prindeam cărăbuși și-i legam de un picioruș cu ață. Deh, nu existau pet-shop-uri și chiar simțeam nevoia unui animal de companie. Îmi amintesc de un cațeluș pe care l-am găsit în fața blocului și de teamă să nu-l găsească adevaratul proprietar și să mi-l ia, l-am dus în casă, l-am băgat într-o cutie de pantofi pe care am sigilat-o cu o pereche de dresuri de-a maică-mii și am băgat apoi cutia în dulap, sub o lenjerie. Bineințeles, a început să urle și și-a deconspirat poziția...

Făceam corturi din pături, pe care le agățam de gardul școlii, în lipsă de ceva rezonabil, acceptam fără prea mari rezerve și preșuri de la ușă. Acum copilul meu are cort in formă de mașinuță, cu 2 camere, chiar, impermeabil.

Istovitoare presiune asupra creierașului meu, superstițiile. Capacele de canale, care dacă aveau un numar par de găuri, trebuia sărite, nu ocolite, că aduceau ghinion.

încet, încet, s-a spart gașca de la bloc, ne-am făcut mari și ne-am risipit ca neghina-n vânt. Ete, d-asta nu mai pot eu! îmi iau copilul și sărim în pat până leșinam și aruncăm cu guguloaie de șosete în inamicii ce ne încalcă teritoriul, o mână de muncitori ce se chinuie să sape o fundație în vecini.

Auziți, dacă băiatul meu nu se întoarce murdar și cu vânătăi de-afară, îl omor! Mă tem însă să nu facă bătături la degete...